Seva mesteacan BIO 1,5l, HERBIOLYS

Mesteacanul alb (Betula alba) este un arbore din familia betulaceelor. Este un copac care are o capacitate de adaptare foarte dezvoltata. Solurile de predilectie ale mesteacanilor sunt in general sarace si silicoase, mai de graba acide si umede. Mesteacanului ii prieste altitudinea de pana la 2000 m. Este de asemenea foarte raspandit in regiunile arctice (Laponia, Siberia, partea de nord a Canadei...). Este o planta pionier care contibuie la recolonizarea padurilor.

Trei specii colocuiesc in Alp : mesteacanul alb (Betula alba var. verucosa L. sau Betula pendula Roth.), mesteacanul pubescent (Betula alba var. pubescens Ehrh.), mai ales in nordul zonei si mesteacanul glutinos (Betula alba var. pubescens ssp. glutinosa Berher) ale caror statiuni rare sunt situate in Queyras.

Specia cea mai raspandita in Alpi (Hautes Alpes) este mesteacanul argintiu care se recunoaste mai ales dupa ramurile golase si argintii, frunzele triunghiulare cu radacini duble, rasinoase si aromatice, motisorii masculi (cilindrici si agatatori) si motisorii femela (purtati de un peduncul lung si care prezinta solzi cu 3 lobi) pe acelasi copac, si dupa scoarta sa caracteristica, alba si neteda, brazdata de urme orizontale si care se exfoliaza in benzi fine circulare. Fructele sau alchenele sunt constituite dintr-o samanta invelita intr-o membrana in forma de aripa ce le permite sa fie dispersate de vant. Mesteacanul este un arbore care are nevoie de lumina. Creste in paduri luminoase si poate atinge 20-30 de metri, de unde si uneori denumirea sa de <<arborele luminii>> (Bonnier, 1999; Couplan, 1994 ; Flore Alpes, PNE, 2006 ; Tela Botanica)

« In tot nordul Europei pana la granitele cu Rusia, apa de mesteacan este speranta, bucurie si panaceul locuitorilor bogati sau saraci, mari sau mici, domni sau iobagi...Boliile pielii, cosurile, artritele, cuperoza etc. ii rezista rar. Este un remediu pretios in afectiunile reumatice, guta, probleme cu vezica  si o serie de boli cornice.» Dupa cum constata Pierre-François Percy, chirurgul Marii Armate a lui Napoleon, popoarele artcice exploatau de mult seva de mesteacan pentru numeroasele sale virtuti. Acestea sunt cunoscute in Europa occidentala inca din Evul Mediu. Inca din 1565 Matheole, medic sienez scria: « Daca perforam trunchiul mesteacanului cu un sfredel, va iesi o cantitate mare de apa care are proprietatea miraculoasa de a sparge piatra de la rinichi cat si de la vezica daca continuam sa o folosim. Daca o facem spalaturi de gura cu ea, vindeca ulcerele din gura.» Stareta Sainte Hildegarde de Bingen sublinia efectele sale diuretice inca din secolul al XII –lea.

Din totdeauna, seva de mesteacan a fost utilizata de popoarele nordice sau din regiunile friguroase si umede. Daca anumite civilizatii divinizau aceast arbore, nu este necesar sa pornim de la considerente ezoterice pentru a intelege toate beneficiile pe care le poate aduce. Toate partile sale (lemnul, scoarta, frunzele) sunt exploatate: incalzire, pergament, constructii si acoperisuri, butoaie, cosuri, frangii, plase, placi, incaltaminte, parfum (piele de Rusia), argasire (cu ulei esential extras din scoarta), indulcitor (xylitol extras din scoarta)...Studiul nostru se va limita la seva care este cu siguranta elementul cel mai interesant. Seva are numeroase utilizari culinare si alimentare. Ne axam aici pe aplicatiile legate de sanatate.

Seva de mesteacan este un lichid fad, incolor, usor dulce (0,4 - 2 % zahar). Seva de mesteacan este constituita din peste 99% apa. (Bridel, 1923)

Glicozide fenolice:
• Betuloza sau rododendrina: glucozida de C16 de masa 328,36 (Sosa, 1935; Thieme, 1969; Kim, 2011)
• Monotropitosid, Monotripitin sau Gaultherin (Zhang, 2007): precursor al hidrolizei enzimatice a salicilatului de metil ale carui proprietati antalgice si anti-inflamatoare sunt bine cunoscute. Salicilatii fiind eliberati in intestin si nu in stomac nu afecteaza ciclooxigenaza-1, sursa de prostaglandine, citroprotector al epiteliumului gastric si asftel nu cauzeaza ulcere gastro-duodenale.

Zaharuri (Kallio, 1984):
• Glucoza: 2,5 – 4,7 g/l
• Fructoza: 2,3 – 4,5 g/l
• Zaharoza ‹ 0,7 g/l
• Galactoza ‹ 0,05
• Mio-inozitol: urme

Acizi:
• acid malic: 0,1 – 0,7 g/l
• Acid succinic ‹ 0,1 g/l
• Acid citric ‹ 0,1 g/l
• Acid fosforic ‹ 0,04 g/
• Acid fumaric: urme

Saruri minerale: (Gayral, 1994)
• Calciu : 40,15 %
• Sodiu : 0,16 %
• Potasiu : 45,97 %
• Magnesiu : 5,16 %
• Siliciu : 33,05 %
• Seleniu : 0,25 %
• Crom : 0,01 %
• Cupru : 0,01 %
• Fier : 0,01 %
• Mangan : 0,31 %
• Fosfor : 4,24 %
• Zinc : 0,55 %
• Cobalt : 0,02 %
• Aur : 0,01 %
• Litium : 0,01 %

Amino-acizi si proteine (Ahtonen, 1989):
• 15 in stare de urme cum ar fi glutamina, citrulina, acidul glutamic, valina si izoleucina ce  reprezinta 92 - 96% din totalul amino-acizilor (20 -70 mg/l)
• aproape cincizeci de proteine majoritar enzimatice, acid abscisic (hormon vegetal).

Mucilagii, flavonoide, citozine, urme de uleiuri esentiale (Demirci, 2004)

Din punct de vedere nutritional toate aceste componente sunt neglijabile datorita procentului lor scazut. Daca procentul de glucoza si galactoza ramane constant, procentul de zaharoza se diminueaza in timp ce procentul de fructoza creste. Se pare ca acidul malic ajunge la nivel maxim inainte de eclozarea mugurilor. Acidul malic contribuie la asimilarea anumitor oligo-elemente. Acidul malic combinat cu anumite oligo-elemente creaza un voal alb in timpul  fermentarii sevei (Gayral).